Free hugs pentru toata lumea :) Vine Craciunul...

pam pam pam.... I was dancing... :)

Haina (prima mea poezie)

Mă acoperă o haină
Uneori prea strâmptă,
Alteori prea largă.

Simt cum mă sufoc,
Cum mă zbat şi cum dau cu pumnii,
Cum freamăt şi plâng.

O simt cum se-nvecheşte
Şi prinde rădăcini.
Mă cuprinde o stare de angoasă.

Să mă lepăd de ea nu pot
Şi îmi vine să strig,
Să îmi orbesc privirea.

Neputinţa, haosul, disperarea
Există în desuurile ei,
Dar mai e şi alinarea.

Mi se pare aşa o prostie să spui că nu alegi să iubeşti pe cineva. Eşti incapabil mintal de alegeri? Asta pretindem toţi în viaţa de zi cu zi: suntem raţionali, echilibraţi, cu principii puternice. Este important de ştiut că odată aleasă persoana de langă noi, ea întruneşte nişte criterii, dar are şi alte minusuri pe care fiecare din noi le are. Sunt revoltată. Sunt o proastă!

Suntem sortiţi să fim trişti. Doamne, am o dispoziţie uneori... de zile mari. *citisem o carte de Simone de Beauvoir

Cred ca nu exista un cantec care sa ma termine psihic atat de mult cum e asta. Nu am chef sa povestesc in detaliu de ce si ce implica in mintea mea... As vrea sa ramana asa. Cum e el. Pentru fiecare diferit..

E foarte ciudat când iţi analizezi amintirile cu "ajutorul" memoriei involuntare şi ele primesc o altă intensitate. Toţi ştim asta, tuturora ni se intamplă, dar uneori simţi că înnebuneşti. Când îţi doreşti poate să fi schimbat ceva, sau să laşi totul cum era... şi totusi nu mai poţi face nimic. Ele au disparut, şi odată cu ele şi timpul. Ştii că într-o anumită zi ai făcut ceva, ai ales să faci asta. Dacă momentul acela a fost unul incredibil, asta îi dă o importanţă şi mai mare.
Scriu despre asta acum ca reacţie în urma unei melodii. Aş vrea să ştiu sigur, şi acum spun sincer sigur, că măcar o persoană din jurul meu să fi simţit momente atât de chinuitoare cum sunt ale mele uneori. Măcar de voi ajunge o persoană schizofrenică, să nu fiu singura :))
La final e clar că senzaţia se pierde, ca toate lucrurile trecătoare, şi iţi vezi pentru moment de 'drum'.
Da, păi.. ce pot să spun: Good luck to you all with that, until insanity takes over...

Feels like love ...

Azi mă gândisem la înmormântarea mea. De fapt, tocmai asta e: nu aş vrea o înmormântare. Voi vrea să fiu incinerată şi cenuşa să îmi fie aruncată în mare. E mai simplu, şi... m-ar face fericită. Nu ştiu dacă aş vrea asta şi peste 20 de ani, dar dacă aş muri acum, aşa aş vrea să fie înmormântarea mea. Mi s-a spus că se reflectă imaturitatea prin decizia aceasta. Dar, la naiba. Sunt o altă imatură pe planetă... Yu huu..

Mă gândesc la un nou început. Cred că toţi, tot timpul, ne gândim la începuturi noi. Cum de mâine totul va fi diferit; de mâine vom adopta o altă rutină, iar activităţiile cotidiene vor fi altele. De ce uităm că tocmai ăsta e defectul dorinţelor de moment: sunt de moment.
Da, acum că am lămurit asta, de ce am vrut să scriu azi pe blog: fiindcă m-am pierdut. Nu pot descrie modul în care am facut-o, dar s-a întamplat. Şi mai rau, am fost 'lovită' din nou de relativitatea lucrurilor. Nimic nu rămâne neschimbat pentru totdeauna. Ar trebui să fiu fericită, fiindcă astfel diversitatea este omniprezentă şi nu va exista monotonie. Totuşi, mă pierd.
Când am astfel de răbufniri, cel mai bine e să imi dau pălmi. Mai exact, îmi reiau în minte trăirile de până acum şi o vagă idee asupra celor ce ar urma să aibă loc pe parcursul vieţii şi... momentul în care vor înceta. Şi mă opresc. Şi revin la memorabilul "carpe diem", spus ori de cate ori îmi revin din 'călătoria' aceasta lipsită de sens.
Ce trişti suntem noi, oamenii. Serios.

Scrisoare pierduta

Nu mai vreau sa fac nimic. Vreau sa ma pierd in flori si perne. Sa ma incalzeasca soarele si vantul molesit sa ma patrunda. Vreau sa rad in vremuri de demult, cand copilaria era atat de placuta.
Mi-e dor de prietenii pierduti, de vechi personalitati, de iubitul meu; cuvinte spuse de demult, jocuri si amintiri, sarutari; totul e ceva amestecat si fara sens.
Pe timpul zilei trecute a plouat. A fost ciudat fiindca n-a mai plouat demult.
Imi imaginez ca daca o ploaie m-ar prinde cu persoana iubita ar fi o binecuvantare mai aiurita.
Mi-ar placea sa fim uzi pana la piele, dar sa nu racim. Ne schimbam hainele in altele mai comode si uscate. Apoi ne-am contopi in perne si in pat, in uscaciune moale.
L-as iubi mult -pentru ca e el- dar si pentru acea minunata sedere alaturi. In zilele acestea batjocorite de timp si de soarta, l-as dori mai aproape. In noptile reci, cu miresme moarte, macar in vise de mi s-ar mai ingadui a visa.

- 2008, evocari

30.04.2010 E incredibil.
Există unele momente în viaţă când toate se dizolvă. Când ajungi să nu îţi mai doreşti nimic. Te pierzi pe tine însuţi când se întâmplă. Principiile aproape că dispar, iar ceea ce intervine e o stare de reverie continuă. Simţurile se amplifică, dar realitatea se pierde, rămâne în urmă.

Aiurea

Cand in sfarsit si-a dat seama incotro se indreapta viata ei, intrarea unui strain in comunitatea de persoane cunoscute dansei a schimbat ce a fost creat pana acum. Simtul lui s-a impregnat in viata ei, parfumul pe care il purta o bantuia in miresmele zilnice, vocea lui perturba tacerea intepatoare ca niste pocnituri ucigatoare, era fantasma atotstiutoare care aparea si disparea ca vantul verii.
Statea sa isi analizeze viata nestiind in ce stare va fi ea in timpul apropiat; depindea de acea persoana ipocrita si imprevizibila. O personalitate complexa si misterioasa era agatata de viata ei ca un fir de ata tragand de o bara intr-un perfect echilibru. Cu fiecare intrevedere a lor, parea mai deprimata si a ajuns in momentul definitiv al starii critice, cand singura in intuneric sufletul incepea sa paraseasca trupul. Vorbea in gol si parea ca tot ceea ce exista era... de fapt nimic.
Gradina trandafirie a baltii de sange s-a impregnat in fata pamantului. Mana parea un camp de joaca al copiilor psihopati si teribilisti: linii curbe se intrepatrundeau cu linii orizontale si verticale. Ochii erau usor scosi din orbita si erau atintiti in fata la 100 de metri.
Acum tot ce a mai ramas era trupul neinsufletit; sufletul cauta razbunarea acuta si mult dorita. Cauta ceva ce a pierdut, ce a lasat in urma, orice. (creat in 2007)

De ce ne simţim atât de tipic? De ce oamenii caută tot timpul să se simtă conectaţi cu o persoană? De ce ne irosim vieţile căutând lucruri de care nici nu avem nevoie?
Prosţut şi fără speranţă în acelaşi timp. Simt că tavanul s-ar prabuşi asupra mea.
Adevărul este că... suntem plictisiţi de vieţile noastre. Viaţa. Încercăm totdeauna să o facem mai liminoasă, mai frumoasă, mai specială. Noi şi noi feluri de a ne satisface. Cum pot fi fericit? Ce mă face fericit? Fericit, fericit, fericit. Şi partea proastă e... că nici eu nu cred că mă pot opune. Cel mai important e să nu trăim în iluzii. Deşi a fost spus şi respus, nimeni nu conştientizează acest lucru.
(fragment din jurnal)

Avatar - Fascinant..

Deşi deja au apărut nenumărate comentarii la adresa filmului, este incredibil efectul pe care îl poate avea. De câteva zile sunt captivată de soundtrack, de ideile ce s-au creat în mintea mea după vizionare... E ceea ce ştiam că am să vad, şi totuşi m-a surprins. E mai mult decât oameni supradimensionaţi, coloraţi, cu legături mult mai strânse cu natura decât cunoaştem în ziua de azi, cu ideologi ce ar trebui analizate. Cred că lăsând filmul ca atare deoparte, descoperi ideea pe care vrea să o redea. Nu e greu deloc, dar depinde de voinţa fiecăruia de a înţelege şi nu tratând totul ca un alt film pentru a face bani. Nu contest că nu de asta ar fi fost facut, vreau doar să exprim modul în care îl vad eu - un mesaj draguţ ce redă tuturor lipsurile din ziua de azi.

Vrea cineva sa ma insoteasca in Islanda?

Da, mi-a surâs într-o pauză ideea în timp ce mă uitam pierdută în spaţiu şi timp, la harta Europei avec ces pays, întrebându-mă cât de departe ar trebui să merg ca să nu mă poată ajunge nimeni şi să fie un loc ce mi-ar plăcea din punct de vedere geografic, climatic.. şi cam atât. Şi m-aş fi izolat astfel, şi mă gândeam că trebuie să găsesc ceva să plantez ca să îmi fac o grădiniţa la temperaturi sub 0 grade, şi să mă împrietenesc cu persoane ce vorbesc o limbă necunoscută mie, dar să fiu fericită. Să mă concentrez asupra lucrurilor ce îmi plac, un univers unde eu mi-aş impune regulile, sau.. poate totuşi ar trebui să le accept pe ale altora - nu m-am gandit prea mult la consecinţe - voi face nişte cercetări amănunţite în continuare. Cert e că m-a fascinat foarte mult punctul acela verde maroniu de pe harta din faţa mea, şi vedeam distanţa ce trebuie parcursă până la destinaţie... şi mi-am zis, voi ajunge acolo :))
Doamne, probabil sună incredibil de patetic, dar asta obişnuiesc să mai fac eu. Înainte totuşi de Islanda, va fi Noua Zeelandă :D şi înainte de aceasta, Anglia. Trebuie puse în ordine înainte. Acum că le-am redat după importanţa lor pentru mine, observ că aş ieşi mai ieftin dacă nu aş înconjura atât.. ce gând comun.
Toate acestea fiind spuse, caut persoane capabile de a mă însoţi. Vor fi supuse unui test. Nu ştiu încă nici pe ce criterii :)) unul totuşi ar fi tot sub forma unei întrebări: cât de mult rezişti cu mine? Fiindcă pot face habitatul să pară un calvar ;;)

Inceput de blog...

Nu credeam că voi fi una din ei. Nu vreau să par snoabă, dar mi-am spus de nenumarate ori că e o pierdere de vreme şi alţii pretind a fi superiori prin asta. În fine, nu o mai lungesc mult din moment ce mă aflu acum aici.
Am decis să 'dau viaţă' unor pagini proprii ce vor fi citite de cei ce ma suportă în viaţa reală, sau nu, sau poate pur şi simplu de oameni ce vor da vreodata de blog, şi să redau ideile ce îmi vin prin minte, sau lucruri ce trebuie să le spun dar de cele mai multe ori nu am ocazia să le spun şi rămân plafonate în timp, spaţiu, etc bla bla.
Am impresia încă de pe acum că va fi un blog de rahat. Rămâne de văzut totuşi...
Well... toate acestea fiind spuse, bine am venit în comunitatea blogurilor. Super. Sunt atât de entuziasmată... am de învăţat o lecţie la istorie. Au revoir.