Veşnica stare.. albastru, mult albastru.

[...] A doua zi am petrecut dimineaţa într-un mod plăcut, vorbind unul cu celălalt şi ne prosteam - presupun că se poate spune aşa. Apoi era masa, un joc de cărţi, bagaje, şi tren... drum.
Mă enervez, fiindcă nici măcar nu e important. Nu mai e important! Era important momentul când îi vizualizam faţa! Când era în faţa mea! Când îl sărutam, când mă ţinea de mână, când vorbea.. când îi adulmecam mirosul..
Era minunat fiindcă era el, fiindcă nu mai era nimeni ca o altă alternativă, că nu mă gândeam la altceva decât momentul acela...
Nu sunt chiar atât de afectată acum, dar... sunt melancolică. Îl iubesc, de acest lucru mă îngrozesc acum. Dar trebuie să îl accept. Sentiment unic, huh? Aşa i se spune.
Sunt fericită cu ceea ce e acum. Ce a fost şi sper.. ce va fi. E o întreagă lume acolo! Fiecare cu importanţa lui. Dar el le face mult mai frumoase... câtă amestecătură! :)) - fragment

Nu mă impresionează nimic. Poate ar trebui să îmi atribui însuşiri de copil râzgâiat, nerecunoscător. Sunt perfect de-acord cu asta. Ţin să spun că pun atâta gravitate pe fiecare literă, chiar... Şi simt cum cum lucrul ăsta mă transformă într-o persoană ceva mai puţin credibilă. Însă trebuia să menţionez asta.
Sunt însetată de sacrificiu. Îmi devine tot mai clar pe zi ce trece. E asemeni unei nevoi de mare amploare în incipit ce lâncezeşte iar pe parcurs îşi pierde din putere, dar devine o parte din tine. Ajungi să nu o mai recunoşti, dar e acolo. Şi devii stricat, neştiind exact de ce.

Ştiu că ar trebui să faci conversaţie într-un blog, în mod normal. Eu nu fac lucrul ăsta prea bine, îmi dau seama. Sunt absentă de cele mai multe ori. Îmi notez ideile într-o măsură mai mică decat în jurnalul din biblioteca mea.. Şi acum vine întrebarea de ce aleg să fac asta? De ce mai scriu aici, sau de ce acolo? M-am gândit la asta. O concluzie mai mult sau mai puţin adevărată e faptul că văd în blog o continuitate permanentă. O trecere în abis. Abisul internetului :)) hah, ce dezolant.
Scriu deobicei, când stările mele sunt execrabile. Altfel, mă bucur de iluziile vieţii. Le trăiesc, fiindcă sunt şi aşa efemere. Încep să o dau în pesimism.. Voi încheia aici.