Feels like love ...

Azi mă gândisem la înmormântarea mea. De fapt, tocmai asta e: nu aş vrea o înmormântare. Voi vrea să fiu incinerată şi cenuşa să îmi fie aruncată în mare. E mai simplu, şi... m-ar face fericită. Nu ştiu dacă aş vrea asta şi peste 20 de ani, dar dacă aş muri acum, aşa aş vrea să fie înmormântarea mea. Mi s-a spus că se reflectă imaturitatea prin decizia aceasta. Dar, la naiba. Sunt o altă imatură pe planetă... Yu huu..

Mă gândesc la un nou început. Cred că toţi, tot timpul, ne gândim la începuturi noi. Cum de mâine totul va fi diferit; de mâine vom adopta o altă rutină, iar activităţiile cotidiene vor fi altele. De ce uităm că tocmai ăsta e defectul dorinţelor de moment: sunt de moment.
Da, acum că am lămurit asta, de ce am vrut să scriu azi pe blog: fiindcă m-am pierdut. Nu pot descrie modul în care am facut-o, dar s-a întamplat. Şi mai rau, am fost 'lovită' din nou de relativitatea lucrurilor. Nimic nu rămâne neschimbat pentru totdeauna. Ar trebui să fiu fericită, fiindcă astfel diversitatea este omniprezentă şi nu va exista monotonie. Totuşi, mă pierd.
Când am astfel de răbufniri, cel mai bine e să imi dau pălmi. Mai exact, îmi reiau în minte trăirile de până acum şi o vagă idee asupra celor ce ar urma să aibă loc pe parcursul vieţii şi... momentul în care vor înceta. Şi mă opresc. Şi revin la memorabilul "carpe diem", spus ori de cate ori îmi revin din 'călătoria' aceasta lipsită de sens.
Ce trişti suntem noi, oamenii. Serios.