Nu mă impresionează nimic. Poate ar trebui să îmi atribui însuşiri de copil râzgâiat, nerecunoscător. Sunt perfect de-acord cu asta. Ţin să spun că pun atâta gravitate pe fiecare literă, chiar... Şi simt cum cum lucrul ăsta mă transformă într-o persoană ceva mai puţin credibilă. Însă trebuia să menţionez asta.
Sunt însetată de sacrificiu. Îmi devine tot mai clar pe zi ce trece. E asemeni unei nevoi de mare amploare în incipit ce lâncezeşte iar pe parcurs îşi pierde din putere, dar devine o parte din tine. Ajungi să nu o mai recunoşti, dar e acolo. Şi devii stricat, neştiind exact de ce.

Ştiu că ar trebui să faci conversaţie într-un blog, în mod normal. Eu nu fac lucrul ăsta prea bine, îmi dau seama. Sunt absentă de cele mai multe ori. Îmi notez ideile într-o măsură mai mică decat în jurnalul din biblioteca mea.. Şi acum vine întrebarea de ce aleg să fac asta? De ce mai scriu aici, sau de ce acolo? M-am gândit la asta. O concluzie mai mult sau mai puţin adevărată e faptul că văd în blog o continuitate permanentă. O trecere în abis. Abisul internetului :)) hah, ce dezolant.
Scriu deobicei, când stările mele sunt execrabile. Altfel, mă bucur de iluziile vieţii. Le trăiesc, fiindcă sunt şi aşa efemere. Încep să o dau în pesimism.. Voi încheia aici.